Expoziție
Este greu de imaginat cum au putut supraviețui soldații în tranșee, când fiecare zi putea să fie ultima. Erau însă momente de eliberare în mijlocul noroiului și obuzelor de pe front. Muzica se auzea în zona din spate, o zonă operațională care avea legătură cu teritoriul de origine, care constituia un loc de calm și recreere pentru soldații care se întorceau de la datorie din prima linie. Evident, nu aveau loc aici recitaluri orchestrale mari, dar erau persoane sau grupuri mici de muzicieni care încercau să detensioneze atmosfera.
O crimă flagrantă îmi sfâșie după-amiezile.
dintr-un poem „The Calls” de Wilfred Owen
Toate armatele aveau orchestre de regiment, dar soldații își aduceau instrumentele personale, nu doar pe cele mici și portabile, precum orgă de suflat, fluiere, muzicuțe și instrumente de alamă, ci și instrumentele cu coarde mai vulnerabile, precum viori, chitări și chiar violoncel.
„Violoncelul de tranșeu” sau, cum era inițial numit „violoncelul de vacanță” era un instrument foarte practic deoarece era capabil, cu excepția arcușului, să fie împachetat într-un recipient de mărimea unui cutii de muniție, făcându-l rezonabil de ușor de transportat. În timpul primul război mondial, au fost produse versiuni în spatele liniilor, de obicei din placaj, deși erau folosite și vechi recipiente de ulei de oțel.
Deși acestor instrumente le lipsește profunzimea și tonul unui violoncel autentic, de mărime normală, sunetul pe care îl produc este foarte ușor de recunoscut și se apropie surprinzător de mult de original. Specialistul britanic Stephen Isserlis a înregistrat piese de Fauré, Debussy și Webern pe un violoncel de tranșee (Violoncelul în timp de război, Stephen Isserlis).
În timpul primului război mondial, fluierele erau folosite pentru a indica infanteriei să „ia cu asalt”, cu alte cuvinte să iasă din tranșee și să avanseze contactul cu inamicul. Prezentat aici este un exemplu foarte comun de astfel de fluier folosit de armata britanică, făcut de J. Hudson & Co în 1914.
Cea mai cunoscută folosință a tobelor în domeniul militar este pentru sincronizarea marșului soldaților. În tranșee, toboșarii erau activi ca și curieri, infirmieri sau purtători de targă.
Toba prezentată era deținută de Louis-Marius Guy, născut în 1895 în Montpellier, Franța. După instruirea sa în 1911, el s-a alăturat Regimentului 141 de infanterie, din Marseille, în 1912, ca toboșar. Louis-Marius era activ pe mai multe fronturi și a fost rănit de mai multe ori. După Armistițiu, el a fost trimis în Germania ca membru al forțelor ocupante. A fost eliberat din serviciu în august 1919, după opt ani. Louis-Marius a ținut la toba sa toată viața lui. A murit în 2005.
De fel tâmplar, în timpul primului război mondial, Czeslaus Nowakowski a luat parte la numeroase bătălii atât pe frontul de vest cât și pe cel de est. A fost rănit de trei ori și a primit Crucea de Fier și alte medalii. A cântat la mai multe instrumente după ureche și a fost desemnat interpret de corn în timpul războiului. Zeci de ani după război, instrumentul a fost ținut într-un pod, împachetat în ziare. Goarna este gravată cu cuvintele „C.W. Meisel Senior, Klingenthal i/S [in Saxony] 1915” și are un vultur cu literele „F.R.”.
Când sună goarna, am sentimentul că aș construi un pod spre tranșeele primului război mondial către bunicul meu.
Proprietarul curent al goarnei - nepotul lui Nowakowski - pretinde că muzicalitatea s-a transmis de la bunicul său la el. „Când am început să suflu semnale pe furtunul pompei cu aer când mă aflam în vacanță în 1981, ca adolescent, tatăl meu și-a amintit de goarnă în dulapul bucătăriei mătușii sale și mai târziu mi-a adus-o. După o scurtă încercare, am putut să redau semnalele obișnuite după ureche, de ex. Ultimul Post și Zapfenstreich.”
